Aveam 9 ani când am intrat pentru prima dată într-o biserică, singură, nefiind însoțită de cineva. Bunica mea era afară, aprindea niște lumânări, pentru că bunicul meu murise de curând. Eram destul de emoționată cănd am pășit înăuntru, pentru că știam că biserica este casa lui Dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu era un bătrânel cu barbă albă, înțelept și tare bun. Am pășit în biserică și nu era nimeni acolo. Eu explodam de emoție, pentru că știam că o să mă întâlnesc cu ”bătrânelul”, doar am venit în casa lui. Pășeam încet să nu mă audă nimeni și aveam grijă ca nu care cumva să deranjez pe cineva. Parcă eram înțepenită de emoție, iar inima îmi bătea atat de tare, încât credeam că am să mor! În timp ce mă îndreptam spre altar, admiram toate picturile de pe pereți și încercam să înteleg scenetele. Ajungând în mijlocul capelei, mă gândeam că sunt pregatită să-l întâlnesc pe Dumnezeu, pentru ca eu așa credeam, ca El locuiește acolo în biserică. Dar, deodata, am simțit o dilatare, o stare de fericire și de sus, din mijlocul capelei a coborât o lumină care mă înconjura! Am rămas nemișcată, eram ca o stană de piatră! În acea lumină am trăit o stare extatică, plină de iubire, pe care nu am putut niciodată să o descriu în cuvinte! Nu știu cât timp am petrecut în acea stare, dar a părut o eternitate. Eram cât toată lumea și lumea era cât mine! Am savurat acel sentiment al iubirii și când am revenit din acea stare, am exclamat: Acesta este Dumnezeu! Da, l-am cunoscut când eram copil și a rămas un secret, doar între mine și El, pentru că nu am povestit nimănui ceea ce eu am trăit. Cumva credeam că nimeni nu mă va întelege, așa că am decis să nu împartășesc cu nimeni secretul meu!